Da, am ajuns sa o spun si pe asta. Si vorba cuiva din Romania - nu am mai auzit asa ceva, sa iti placa la spital. Mai ales cand vorbesti de o operatie. Cezariana, e drept. Poate ca ati ghicit in poza de la articolul anterior ca se vede o burtica - acolo crestea fetita noastra Ana.
Cand a venit pe lume totul a fost ok, am petrecut in spital 3 zile si 3 nopti si nu avem nici o amintire neplacuta. Nici macar dureri prea mari. Am vazut multe zambete, am simtit  bunavointa, am petrecut zile normale in spital (de stat). La sfarsit am scris o felicitare pentru toti de acolo si ni s-a multumit pentru ea. Era o colectie impresionanta de felicitari pe pereti, pe holul etajului.
Au trecut mai bine de 3 luni si Ana creste frumos. Cristian are grija de ea ca un frate mai mare de 6 ani.
Incredibil, dar avem un copil roman si unul neo-zeelandez. Cine s-ar fi gandit?
Ma gandesc ca nu imi pare rau ca avem pe cineva in familie care a luat un start ca acesta. Ma bucura cand ma gandesc ca nu numai noi parintii (si fratele ei) am avut si avem grija de ea, ci si la spital au avut grija de ea, iar acasa cand ne-am intors ne-a vizitat o moasa timp de cateva saptamani, acum ne ducem regulat la controale la Plunket (si nu trebuie sa facem decat o donatie, daca vrem). Cu Ana retraiesc de la zero ceea ce am descoperit cu Cristian in materie de activitati pentru copii. Sau in materie de respect, sprijin si ajutor pentru mamici.
Tocmai am fost la un curs organizat de Plunket - era pentru mamicile care aveau un bebe pentru prima data. Am reusit sa ii conving ca si eu ma calific intr-un fel - Cristian nu era nascut aici si oricum in 6 ani multe se schimba. Cea mai instructiva mi s-a parut intalnirea in care am vorbit despre "siguranta", incredibil - dar, desi credeam ca stiu totul despre scaune de masina, am aflat cel putin doua chestiuni pe care nu le stiam si care erau foarte importante. Asa ca am tinut cont de ele la urmatoarele calatorii cu masina.
Mi-aduc aminte ca intr-o zi cand Ana a inceput sa planga in supermarket si ne-am apropiat de casa sa stam la coada, o angajata a deschis o casa inchisa, special pentru mine. Auzise ca un bebe plange si s-a gandit ca nu pot sta la coada. Ba mi-a pus si cumparaturile pe banda si apoi in carucior. Nu a trebuit decat platesc si in 5 minute eram afara in parcare.
Imi aduc aminte si cum ieseam cu Cristian in parc in Bucuresti si incepea sa planga. Trebuia sa ma intorc repede la masina si acolo ferita de ochii lumii sa incerc sa il alaptez. Sau cat mergeam cu masina ca sa ajung in parc... Sau cat plateam un pediatru ca sa vina acasa sa il vada periodic. Sau cat de singura ma simteam ca mama - nu aveai nimic de facut, nu te intalneai cu nimeni, ce cursuri, ce activitati, ce socializare...
Nu stiu daca e o intamplare sau chiar e rezultatul unei vieti mai linistite si mai sanatoase, dar Ana e un bebelus mult mai calm si mai usor de crescut decat a fost Cristian. De fapt stiu - nu are cum sa fie o intamplare. Asa trebuie sa fie.