Hmmm, nu sunt nici prima, nici ultima. Dar cred ca mi-a cam ajuns si mie. Personal vorbind, nu ma mai atrage deloc social media sau ca sa nu generalizez, facebook. Mi se pare superficial, iar in plus sunt expusa la mult mai multe pareri si persoane decat am optat initial. Poate ca nu ma intereseaza ce zice prietenul prietenei sau cunostinta cunostintei mele. De unii nici macar nu as mai fi vrut sa aud vreodata, dar sa le mai si vad numele si scrisul... Pe unii nici nu ii cunosc, dar nici nu vreau. Imi pare rau de unii prieteni care fac totul sa fie simpatic, au un stil frumos si ma fac sa zambesc, le citesc cu drag mesajele. Imi vor lipsi poate.

Cel mai mult insa m-a mirat faptul ca nu mai imi vine sa scriu nimic. Am scris si eu toate prostiile : ce gateam, ce am mancat, ce am facut azi sau ieri, am dat share, am citit, am pus poze, am asteptat raspunsuri. Daca trag linie, nu simt ca mi-a folosit la ceva. Poate doar mi s-au confirmat niste pareri despre unii oameni, poate ca am avut niste surprize in legatura cu altii, dar clar nu imi doream sau nu imi trebuia nici una, nici alta.

Mi se pare ca e doar o moda, moda aia in care ne simtim datori sa fim toti pentru ca asa fac toti. Sa nu ramanem pe dinafara.

Una peste alta, facebook a devenit pentru mine pierdere de vreme. Ana a facut 10 luni deja si ma intreb unde au zburat asa repede. Si ma gandesc cum sa fac sa castig cat mai mult timp din ceea ce a ramas de stat cu ea acasa. Asa ca m-am decis sa tai din ce nu e important. Chiar daca tai si din ceva ce poate mi-ar trebui candva, profesional vorbind. Cred insa ca se poate si fara. Se poate si altfel.

Am noroc cu un grup mic de prietene care sunt raspandite peste tot in lume si daca le scriu cateva randuri, sigur primesc cele mai frumoase si prompte raspunsuri. Imi placea si cand faceam schimb de poze pe email pentru ca stiam ca e ceva exclusiv, se intampla numai in micul nostru forum.

Mai bine citesc din cartea care ma asteapta langa pat, mai bine vad sau revad un film, mai bine ies la plimbare, mai bine ma intalnesc cu cineva. Mai bine ma uit la ochii Anei si-l mangai pe Cristian pe cap. Mai bine vorbesc mai mult cu Bogdan.

Ma simteam vinovata ca nu am mai scris de mult timp aici, dar ma linisteam la gandul ca am un copil mic care ma tine tare ocupata si ca asta se va mai schimba in cateva luni. Si asa si este, dar parca am intrat si in alta faza, in care nu mai imi vine sa fac ce faceam inainte, nici sa ma intorc, nici sa reiau, nici sa continui. De cand s-a nascut Ana, mi-a placut sa ma las dusa de val, sa fac cum simt si cand simt. Acum, gata, click: am vazut un curs pe care mi-am dorit sa il fac (social media marketing), pentru care a trebuit sa imi fac si cont pe Google Plus si pe Twitter; intr-o zi m-am trezit ca nu mai vreau sa ma scol noaptea si ca trebuie sa invat copilul sa stea adormit macar 8 ore, asa ca acum lucram la asta; Scoala Romaneasca sa nu mai fie ce a fost, desi a fost foarte bine si frumos, dar parca un pic inrobitoare - e timpul sa iesim la aer, sa avem libertatea sa nu ne intalnim daca vremea e urata, sa pot sa lipsesc daca simt ca as vrea sa fac altceva.
In sirul lung de intamplari care ies din rutina obisnuita, se adauga si faptul ca am castigat niste fonduri de la Auckland Council prin care sa imi pun in aplicare o idee legata de teatru pentru copii. Imi adun energia pentru la anul.
Nu vreau inca sa ma gandesc la mersul la munca, aici inca ma mai las dusa de val si cred ca intr-o buna zi voi simti ca e momentul sa actionez intr-un fel. Si gata. Deocamdata ma bucur de Ana mica, de rutina noastra zilnica, de comfortul pe care ni l-am creat.
De curand am fost in Fiji si am avut parte de o vacanta cum ne doream de multa vreme. Cu toate la nas, cu niciun program de respectat, nicio excursie de facut, doar stat si huzurit pe marginea piscinei, ba cu Ana, ba cu o carte in brate. Ce oameni minunati acolo, nici nu ai zice ca acum o suta sau doua de ani ne-ar fi mancat. Am putut sa luam si noi cina sau micul dejun linistiti pentru ca se gasea cineva din personalul de la restaurant care sa vrea sa o plimbe pe Ana in brate. Numai Cristian ne innebunea cu mersul la piscina de dragul careia nu avea stare nici sa manance. Ce e mai frumos decat sa stai sa ciugulesti fish and chips pe malul oceanului, uitandu-te la apus si ascultand un localnic cu camasa inflorata si frangipani la ureche cantand la chitara. Am fost la o nunta acolo, nunta frumoasa si simpla a unor prieteni. Exact cum trebuie incat sa nu te plictisesti la biserica, sa nu te doara picioarele, apoi am mancat, dar nu multe feluri si nici romanesti si grele de cazi pe jos. Am si dansat si am plecat si devreme in camera, ca ne pleca babysitter-ul cel ieftin, grijuliu si iubitor de copii ca mai toti fijienii.
Ana creste repede ca toti bebelusii si e atractia tuturor pe unde iesim. Lumea remarca ochii albastri si ce par mult are. Ne bucuram ca Ana si Cristian se iubesc si sunt fericiti ca sunt sora si frate, fiecare in felul lui. Ana il imbratiseaza, rade si isi infige mana in parul lui, ii smulge cartea sau se holbeaza la ce acrobatii face el, iar Cristian o strange in brate cam tare, o intreaba "Ana, cine e bebele meu mic si frumos - Annnaaaa!", se schimonoseste si topaie ca sa o faca sa rada in hohote, cum numai el a facut-o pana acum.
A trecut jumatate de an, uite asa, ca focul si ce bine ca desi totul e altfel cand ai doi copii, nimic nu s-a schimbat: suntem inca aici, bine, sanatosi si fericiti. Ne bucuram de primavara, de mirosuri, de verdele cu zeci de nuante, de All Blacks care au castigat Cupa.
A, trebuie sa zic doua cuvinte si despre asta: ce valva, ce nebunie, ce antren cu RWC... La scoala la Cristian fiecare a adoptat a doua echipa (el a fost cu Fiji!), scoala si cartierul cu Anglia, peste tot stegulete, activitati, stickere, jocuri.
Cristian si Bogdan au fost la patru meciuri pe doua stadioane diferite, wow ce mai bucurie, tensiune, emotii. Cristian a inventat jocul cu steagurile (iti da un indiciu si tu trebuie sa ghicesti cui ii apartine steagul), a invatat sa cante 2-3 imnuri nationale sau de rugby (nu si pe al Romaniei, ntz-ntz). Cred ca NZ nu doar a organizat niste jocuri, ci le-a imbogatit cu entuziasmul oamenilor, cu ideile lor, cu generozitatea si curiozitatea lor. Am vazut ca au plantat flori, au vopsit magazine, au construit baruri si restaurante, au renovat stadioane, au facut campanii, promotii, au vandut, au cumparat, au invatat cuvinte straine si lucruri despre fiecare tara, au cantat imnuri, s-au imbracat in culori, au comentat, au intrebat, s-au bucurat. Mama, ce ne-am mai bucurat.

Da, am ajuns sa o spun si pe asta. Si vorba cuiva din Romania - nu am mai auzit asa ceva, sa iti placa la spital. Mai ales cand vorbesti de o operatie. Cezariana, e drept. Poate ca ati ghicit in poza de la articolul anterior ca se vede o burtica - acolo crestea fetita noastra Ana.
Cand a venit pe lume totul a fost ok, am petrecut in spital 3 zile si 3 nopti si nu avem nici o amintire neplacuta. Nici macar dureri prea mari. Am vazut multe zambete, am simtit  bunavointa, am petrecut zile normale in spital (de stat). La sfarsit am scris o felicitare pentru toti de acolo si ni s-a multumit pentru ea. Era o colectie impresionanta de felicitari pe pereti, pe holul etajului.
Au trecut mai bine de 3 luni si Ana creste frumos. Cristian are grija de ea ca un frate mai mare de 6 ani.
Incredibil, dar avem un copil roman si unul neo-zeelandez. Cine s-ar fi gandit?
Ma gandesc ca nu imi pare rau ca avem pe cineva in familie care a luat un start ca acesta. Ma bucura cand ma gandesc ca nu numai noi parintii (si fratele ei) am avut si avem grija de ea, ci si la spital au avut grija de ea, iar acasa cand ne-am intors ne-a vizitat o moasa timp de cateva saptamani, acum ne ducem regulat la controale la Plunket (si nu trebuie sa facem decat o donatie, daca vrem). Cu Ana retraiesc de la zero ceea ce am descoperit cu Cristian in materie de activitati pentru copii. Sau in materie de respect, sprijin si ajutor pentru mamici.
Tocmai am fost la un curs organizat de Plunket - era pentru mamicile care aveau un bebe pentru prima data. Am reusit sa ii conving ca si eu ma calific intr-un fel - Cristian nu era nascut aici si oricum in 6 ani multe se schimba. Cea mai instructiva mi s-a parut intalnirea in care am vorbit despre "siguranta", incredibil - dar, desi credeam ca stiu totul despre scaune de masina, am aflat cel putin doua chestiuni pe care nu le stiam si care erau foarte importante. Asa ca am tinut cont de ele la urmatoarele calatorii cu masina.
Mi-aduc aminte ca intr-o zi cand Ana a inceput sa planga in supermarket si ne-am apropiat de casa sa stam la coada, o angajata a deschis o casa inchisa, special pentru mine. Auzise ca un bebe plange si s-a gandit ca nu pot sta la coada. Ba mi-a pus si cumparaturile pe banda si apoi in carucior. Nu a trebuit decat platesc si in 5 minute eram afara in parcare.
Imi aduc aminte si cum ieseam cu Cristian in parc in Bucuresti si incepea sa planga. Trebuia sa ma intorc repede la masina si acolo ferita de ochii lumii sa incerc sa il alaptez. Sau cat mergeam cu masina ca sa ajung in parc... Sau cat plateam un pediatru ca sa vina acasa sa il vada periodic. Sau cat de singura ma simteam ca mama - nu aveai nimic de facut, nu te intalneai cu nimeni, ce cursuri, ce activitati, ce socializare...
Nu stiu daca e o intamplare sau chiar e rezultatul unei vieti mai linistite si mai sanatoase, dar Ana e un bebelus mult mai calm si mai usor de crescut decat a fost Cristian. De fapt stiu - nu are cum sa fie o intamplare. Asa trebuie sa fie.

Pe multa lume am auzit zilele astea - ce departe sunteti!!! Adevarat - si ce greu si lung e drumul din Romania pana aici, dar merita toata osteneala.
Ce bine e sa auzi din nou pasarile cantand in copacii de langa casa, in oras, nu la tara; ce bine e sa duci copilul la scoala, pe jos, trecand prin parc si pe stradute linistite si curate; ce bine e sa iti fuga copilul catre clasa odata ajuns la scoala ca si cum ar fugi la joaca; ce bine e sa te intalnesti cu oameni care te saluta si iti zimbesc, copii care iti zic multumesc pentru ca le-ai facut loc sa treaca cu bicicleta; ce bine e sa scapi din greseala un iaurt pe jos in magazin si sa ti se spuna ca nu-i nimic, curata ei si nu trebuie sa platesti iaurtul; ce bine e sa fim inapoi aici, sa ne re-obisnuim cu traiul bun, frumos si linistit.

Poate trebuie sa stiti ca aici scoala incepe cum implineste copilul cinci ani. Inainte de a merge la scoala insa, mergi cu el in vizita de doua ori si va petreceti acolo o dimineata intreaga. Asa a fost pentru noi astazi. Am ajuns la 8.45 la receptie si cineva ne-a condus pana in clasa. Nu, nicidecum nu arata ca cele pe care le stiu eu din Romania. In primul rand ca nu este o cladire cu hol lung si larg si clase una langa alta, ci camere sau casute pe pamant, numai cu parter, inconjurate de locuri de joaca si terase (o sa va zic mai incolo la ce folosesc). Copiii isi lasa ghiozdanele afara agatate in cuie pe perete. In clasa nu sunt banci, ci doar niste masute cu scaunele, rafturi cu carti, jocuri in cutii de carton, tabla, dar alba, de scris cu markerul.
Sunt vreo 6 copii acum la invatatoarea care ii preia pe cei incepatori.
La inceput se aseaza cu totii pe mocheta si fac prezenta pe un caiet pe care apoi unul sau doi-trei copii il duc la receptie. Apoi invatatoarea ii intreaba pe copii daca au noutati. Si ei ridica mana si apoi pe rand se ridica si merg in fata celorlalti sa povesteasca. De obicei aduc cate un obiect de acasa, jucarii mai ales, si se lauda cu el :-).
In continuare asculta si canta cantecele despre litere si se uita pe carti mari cu poze, litere si cuvinte. Au exersat litera B astazi, si mica si mare. Fiecare primeste cate o foaie A4 unde trebuie sa deseneze ceva care incepe cu litera B si sa scrie si ce reprezinta. Apoi mai primeste o hartie unde sunt litere B si b trasate cu linii intrerupte pe care sa le urmeze. Sunt si cuvinte care incep sau contin litera B. Ei completeaza toata pagina si o semneaza, dupa care se duc la invatatoare si ii arata ce au facut. Ea ii felicita, le scrie cuvinte de lauda si le pune stickere pe foaie.
Mai au si niste tablite mici albe pe care fiecare practica singur scrierea tuturor literelor, copiindu-le de pe un carton printat cu tot alfabetul.
Odata asta terminata, tot grupul merge la biblioteca, in alta camera. Acolo se descalta si isi iau perne de stat cu fundul, cate o carte si rasfoiesc. In timpul asta invatatoarea le pune in pungi speciale cate doua carti, alese de ei, sa le ia acasa. Cartile se tin o saptamana si ideea este sa citeasca in fiecare seara din ele cate un pic. Dupa cateva minute, invatatoarea le citeste cateva carti si pe urma se da pauza, asa-numitul morning tea.
Copiii isi iau cutia cu mancare din ghiozdan si se aseaza pe jos pe terasele acelea de care va spuneam la inceput. Sunt acoperite ca sa ii apere de soare si ploaie, dar sunt in plin aer curat.
Dupa gustare urmeaza joaca - exact ca in parc, cu tobogane, scari si pereti de catarat, panze de paianjen din sfoara si tot asa.

Aici s-a terminat vizita noastra, dar scria in program ca vor mai face citit si numere si dupa pranz, arte.
Din ce ne-a spus invatatoarea cam asta este programul in fiecare zi de luni pana joi, vinerea fiind mult mai relaxat - tot cu jocuri, cantece si carti, dar fara sa ii solicite prea mult pe cei mici si osteniti...

Sporturile pe care le fac sunt nenumarate (am retinut doar rugby, fotbal, cricket, netball, inot, basket).

Bineinteles ca donatiile parintilor trebuie sa fie consistente, iar pentru unele activitati trebuie sa plateasca in plus.

As vrea sa fiu copil din nou!