Ma simteam vinovata ca nu am mai scris de mult timp aici, dar ma linisteam la gandul ca am un copil mic care ma tine tare ocupata si ca asta se va mai schimba in cateva luni. Si asa si este, dar parca am intrat si in alta faza, in care nu mai imi vine sa fac ce faceam inainte, nici sa ma intorc, nici sa reiau, nici sa continui. De cand s-a nascut Ana, mi-a placut sa ma las dusa de val, sa fac cum simt si cand simt. Acum, gata, click: am vazut un curs pe care mi-am dorit sa il fac (social media marketing), pentru care a trebuit sa imi fac si cont pe Google Plus si pe Twitter; intr-o zi m-am trezit ca nu mai vreau sa ma scol noaptea si ca trebuie sa invat copilul sa stea adormit macar 8 ore, asa ca acum lucram la asta; Scoala Romaneasca sa nu mai fie ce a fost, desi a fost foarte bine si frumos, dar parca un pic inrobitoare - e timpul sa iesim la aer, sa avem libertatea sa nu ne intalnim daca vremea e urata, sa pot sa lipsesc daca simt ca as vrea sa fac altceva.
In sirul lung de intamplari care ies din rutina obisnuita, se adauga si faptul ca am castigat niste fonduri de la Auckland Council prin care sa imi pun in aplicare o idee legata de teatru pentru copii. Imi adun energia pentru la anul.
Nu vreau inca sa ma gandesc la mersul la munca, aici inca ma mai las dusa de val si cred ca intr-o buna zi voi simti ca e momentul sa actionez intr-un fel. Si gata. Deocamdata ma bucur de Ana mica, de rutina noastra zilnica, de comfortul pe care ni l-am creat.
De curand am fost in Fiji si am avut parte de o vacanta cum ne doream de multa vreme. Cu toate la nas, cu niciun program de respectat, nicio excursie de facut, doar stat si huzurit pe marginea piscinei, ba cu Ana, ba cu o carte in brate. Ce oameni minunati acolo, nici nu ai zice ca acum o suta sau doua de ani ne-ar fi mancat. Am putut sa luam si noi cina sau micul dejun linistiti pentru ca se gasea cineva din personalul de la restaurant care sa vrea sa o plimbe pe Ana in brate. Numai Cristian ne innebunea cu mersul la piscina de dragul careia nu avea stare nici sa manance. Ce e mai frumos decat sa stai sa ciugulesti fish and chips pe malul oceanului, uitandu-te la apus si ascultand un localnic cu camasa inflorata si frangipani la ureche cantand la chitara. Am fost la o nunta acolo, nunta frumoasa si simpla a unor prieteni. Exact cum trebuie incat sa nu te plictisesti la biserica, sa nu te doara picioarele, apoi am mancat, dar nu multe feluri si nici romanesti si grele de cazi pe jos. Am si dansat si am plecat si devreme in camera, ca ne pleca babysitter-ul cel ieftin, grijuliu si iubitor de copii ca mai toti fijienii.
Ana creste repede ca toti bebelusii si e atractia tuturor pe unde iesim. Lumea remarca ochii albastri si ce par mult are. Ne bucuram ca Ana si Cristian se iubesc si sunt fericiti ca sunt sora si frate, fiecare in felul lui. Ana il imbratiseaza, rade si isi infige mana in parul lui, ii smulge cartea sau se holbeaza la ce acrobatii face el, iar Cristian o strange in brate cam tare, o intreaba "Ana, cine e bebele meu mic si frumos - Annnaaaa!", se schimonoseste si topaie ca sa o faca sa rada in hohote, cum numai el a facut-o pana acum.
A trecut jumatate de an, uite asa, ca focul si ce bine ca desi totul e altfel cand ai doi copii, nimic nu s-a schimbat: suntem inca aici, bine, sanatosi si fericiti. Ne bucuram de primavara, de mirosuri, de verdele cu zeci de nuante, de All Blacks care au castigat Cupa.
A, trebuie sa zic doua cuvinte si despre asta: ce valva, ce nebunie, ce antren cu RWC... La scoala la Cristian fiecare a adoptat a doua echipa (el a fost cu Fiji!), scoala si cartierul cu Anglia, peste tot stegulete, activitati, stickere, jocuri.
Cristian si Bogdan au fost la patru meciuri pe doua stadioane diferite, wow ce mai bucurie, tensiune, emotii. Cristian a inventat jocul cu steagurile (iti da un indiciu si tu trebuie sa ghicesti cui ii apartine steagul), a invatat sa cante 2-3 imnuri nationale sau de rugby (nu si pe al Romaniei, ntz-ntz). Cred ca NZ nu doar a organizat niste jocuri, ci le-a imbogatit cu entuziasmul oamenilor, cu ideile lor, cu generozitatea si curiozitatea lor. Am vazut ca au plantat flori, au vopsit magazine, au construit baruri si restaurante, au renovat stadioane, au facut campanii, promotii, au vandut, au cumparat, au invatat cuvinte straine si lucruri despre fiecare tara, au cantat imnuri, s-au imbracat in culori, au comentat, au intrebat, s-au bucurat. Mama, ce ne-am mai bucurat.

Da, am ajuns sa o spun si pe asta. Si vorba cuiva din Romania - nu am mai auzit asa ceva, sa iti placa la spital. Mai ales cand vorbesti de o operatie. Cezariana, e drept. Poate ca ati ghicit in poza de la articolul anterior ca se vede o burtica - acolo crestea fetita noastra Ana.
Cand a venit pe lume totul a fost ok, am petrecut in spital 3 zile si 3 nopti si nu avem nici o amintire neplacuta. Nici macar dureri prea mari. Am vazut multe zambete, am simtit  bunavointa, am petrecut zile normale in spital (de stat). La sfarsit am scris o felicitare pentru toti de acolo si ni s-a multumit pentru ea. Era o colectie impresionanta de felicitari pe pereti, pe holul etajului.
Au trecut mai bine de 3 luni si Ana creste frumos. Cristian are grija de ea ca un frate mai mare de 6 ani.
Incredibil, dar avem un copil roman si unul neo-zeelandez. Cine s-ar fi gandit?
Ma gandesc ca nu imi pare rau ca avem pe cineva in familie care a luat un start ca acesta. Ma bucura cand ma gandesc ca nu numai noi parintii (si fratele ei) am avut si avem grija de ea, ci si la spital au avut grija de ea, iar acasa cand ne-am intors ne-a vizitat o moasa timp de cateva saptamani, acum ne ducem regulat la controale la Plunket (si nu trebuie sa facem decat o donatie, daca vrem). Cu Ana retraiesc de la zero ceea ce am descoperit cu Cristian in materie de activitati pentru copii. Sau in materie de respect, sprijin si ajutor pentru mamici.
Tocmai am fost la un curs organizat de Plunket - era pentru mamicile care aveau un bebe pentru prima data. Am reusit sa ii conving ca si eu ma calific intr-un fel - Cristian nu era nascut aici si oricum in 6 ani multe se schimba. Cea mai instructiva mi s-a parut intalnirea in care am vorbit despre "siguranta", incredibil - dar, desi credeam ca stiu totul despre scaune de masina, am aflat cel putin doua chestiuni pe care nu le stiam si care erau foarte importante. Asa ca am tinut cont de ele la urmatoarele calatorii cu masina.
Mi-aduc aminte ca intr-o zi cand Ana a inceput sa planga in supermarket si ne-am apropiat de casa sa stam la coada, o angajata a deschis o casa inchisa, special pentru mine. Auzise ca un bebe plange si s-a gandit ca nu pot sta la coada. Ba mi-a pus si cumparaturile pe banda si apoi in carucior. Nu a trebuit decat platesc si in 5 minute eram afara in parcare.
Imi aduc aminte si cum ieseam cu Cristian in parc in Bucuresti si incepea sa planga. Trebuia sa ma intorc repede la masina si acolo ferita de ochii lumii sa incerc sa il alaptez. Sau cat mergeam cu masina ca sa ajung in parc... Sau cat plateam un pediatru ca sa vina acasa sa il vada periodic. Sau cat de singura ma simteam ca mama - nu aveai nimic de facut, nu te intalneai cu nimeni, ce cursuri, ce activitati, ce socializare...
Nu stiu daca e o intamplare sau chiar e rezultatul unei vieti mai linistite si mai sanatoase, dar Ana e un bebelus mult mai calm si mai usor de crescut decat a fost Cristian. De fapt stiu - nu are cum sa fie o intamplare. Asa trebuie sa fie.